Există romane care construiesc lumi, și există romane care deconstruiesc lumea în care trăim, punându-ne în fața unor oglinzi — unele clare, altele deformante — care reflectă cu luciditate și ironie realitatea. „Printre oameni și alte ființe bizare” face parte, cu siguranță, din a doua categorie.
După succesul romanului istoric „Benedictiana”, Bogdan Boeru propune o scriere deopotrivă curajoasă, incomodă și fermecătoare, în care realul și imaginarul, trecutul și prezentul, grotescul și fantasticul se întrepătrund într-un tablou satiric al societății contemporane. Am stat de vorbă cu autorul despre geneza acestui volum, despre documentarea care i-a stat la bază, despre simbolurile care traversează paginile romanului și despre felul în care ficțiunea poate ajunge să devină o lentilă extrem de fidelă prin care înțelegem lumea.
„Printre oameni și alte ființe bizare” vine după romanul istoric „Benedictiana”, dar deschide o direcție narativă cu totul nouă, în care fantezia, realismul și satira politică coexistă. Ce te-a făcut să alegi această schimbare de registru?
I-aș spune mai degrabă o accentuare a registrului, decât o schimbare, fiindcă și în „Benedictiana” există o componentă politică, într-adevăr nu atât de evidentă ca în „Printre oameni și alte ființe bizare”. Pe de altă parte, realismul „Benedictianei” venea din documentarea istorică. Într-adevăr, mi-am dorit poate nu atât o schimbare, cât o potențare a mesajului.
Am vrut o carte ca o radiografie a lumii în care trăim și am vrut ca „Razele X” să scoată la iveală osatura istoriei, ca să încercăm să înțelegem relația cauză-efect, care ne-ar putea da o imagine despre ce ni se întâmplă nouă în ziua de azi. Nu trăim nici în cele mai grele vremuri și nu suntem nici cea mai ghinionistă colecție de generații. Dar ni se pare astfel, fiindcă problemele cu care ne confruntăm sunt problemele noastre.
Problemele cu care s-au confruntat generațiile anterioare erau mari în primul rând pentru cei care aveau de negociat cu ele. Nouă ne pot da de gândit, le putem exploata literar, filozofic, social, politic sau economic, dar de raportat, nu ne raportăm la ele pentru că nu le-am trăit. Noi ne raportăm doar la problemele noastre. De aici probabil și idealizarea istoriei. Să nu uităm că istoria, în esență, este o narațiune. Iar eu (și) asta mi-am droit cu această carte: să valorific istoria în sensul sublinierii relației cauză-efect și pentru aceasta am propus, în rolul cauzei, doi actori: faptul istoric și fantezia. Sunt două perspective diametral opuse, dar ambele generează, în carte, același efect, anume realitatea contemporană.
Personajele par să funcționeze ca niște oglinzi deformatoare ale societății. Ai pornit cu intenția de a construi simboluri sau acestea au apărut natural pe parcurs?
Înainte de a porni să scriu o carte, îmi fac un plan amănunțit al ei și îmi construiesc personajele. Foarte puține lucruri se schimbă „pe parcurs”. Dacă mă refer doar la personajele care țin firul narativ al poveștii contemporane, fără să am în vedere spin off -urile (povestea din America secolului XIX, cea din Franța postbelică sau cea din Transilvania și Imperiul Austro-Ungar din secolul XVIII), atunci, pe de o parte, există acolo niște personaje, unele ușor de recunoscut în peisajul mioritic contemporan, pe care le-am pus acolo tocmai pentru a construi din ele o imagine a societății actuale.
Avem un profesionist deschis la minte, cu o viață dublă, care se lovește de un zid de corupție ce îi pune bețe-n roate, dar care se folosește de „dublura” vieții lui pentru a accesa pârghii alternative prin care să poată descâlci niște ițe aparent nedescâlcibile; avem o politiciană vocală, atrasă de zona populistă, meșteră în vorbe și fapte care pot trece drept justificat-teatrale în fața unui public manipulat prin rețele de socializare, care însă duce o viață multistratificată, cu ramificații în zonele tenebroase ale afacerilor internaționale, dar pășind și pe teritoriul fantasticului; avem un om de afaceri cu o aparență de respectabilitate care, de asemenea, pendulează între realitatea pe care o controlează prin bani și corupție și o altă realitate, paralelă, fantastică, cu rădăcini mitologice; avem un înalt prelat care mânuiește cele mai dubioase pârghii din zona politică și din mediul de afaceri.
Sunt, după cum se observă, personaje înfipte în realitate, dar care își întind sfera de influență și în fantastic. Pe de altă parte, sunt personajele ancorate în fantastic, dar care se adresează realității: un antropolog nemuritor prin ciclicitate, discipol al unui alchimist medieval, o domnișoară vârcolac, un gigantopithec, o armată de automatoni.
Lupii și vârcolacii, tradițional priviți ca amenințări, sunt reabilitați în romanul tău. Ce a stat la baza acestei inversări de perspectivă?
După cum spuneam, îmi place să mă documentez înainte de a începe să scriu un roman. Uneori se întâmplă să-mi pice în mână cărți pe care să le citesc, iar informațiile care îmi rămân în minte să devină, peste cine știe câtă vreme, scânteia de la care să pornească o nouă scriere.
Așa s-a întâmplat cu „Istorie nocturnă. O interpretare a sabatului” de Carlo Ginsburg, pe care am citit-o cu foarte multă vreme în urmă. (Nu mă pot abține să nu râd gândindu-mă că „foarte multă vreme în urmă” înseamnă sfârșitul secolului trecut.) De fapt, cartea chiar apare în „Printre oameni și alte ființe bizare”. Ei bine, Ginsburg vorbește acolo despre anumite însemnări ale Inchiziției legate de cazuri de licantropie, în care acuzații povesteau că da, ei se transformă în lupi și că se întâlnesc undeva, la marginea lumii, ca să se lupte cu demonii care furau mana vitelor și semințele plantelor.
Mi s-a părut că acela trebuie să fie mitul original și că interpretarea actuală a vârcolacilor este o răsturnare a lui, una pe de o parte întâmplată în urma influenței creștinismului, iar pe de altă parte una exploatată comercial cu enorm succes de industria cinenatografică. De aici și legenda pe care o țes în jurul ideii de licantropie, în carte. Trebuie să avem în vedere aspectul pastoral al transformării în lup, într-o vreme când agricultura era principala sursă de hrană și principala preocupare economică a societății omenești.
Un personaj aparte este nemuritorul antropolog. Ce ai vrut să explorezi prin privirea sa atemporală asupra istoriei și a comportamentului uman?
El este legătura dintre cauză și efect. Traversând epocile, el înregistrează istoria, ceea ce îi permite să aibă o perspectivă asupra ei cumva nefiind încorsetat de răstimpul scurt al unei singure vieți. Nu pot să nu fac o comparație cu o caricatură care circulă pe internet, în care doi oameni stau lângă un gard, unul privește printr-o gaură și vede că plouă dincolo de gard, iar celălalt privește peste gard, realizează că e senin, dar vede și cum un al treilea udă gazonul, picăturile de apă trecând prin fața găurii din gard. Antropologul meu e cel care privește peste gard.
Muzica, mai ales death metal-ul, apare ca un fir roșu în carte. Cum te influențează muzica în procesul de creație? Scrii cu muzică în fundal?
Muzica m-a influențat și mă influențează foarte mult. Una din sursele „Benedictianei” a fost o piesă muzicală a formației Globus, intitulată „Preliator”. Am ascultat această piesă și dinaintea ochilor mei s-au derulat, ca într-un film, ultimele cinci capitole din carte. Nu scriu cu muzică în fundal, pentru că mă distrage, însă datorez muzicii arhitectura mea intelectuală.
Am activat ca solist vocal și basist, vreme de peste două decenii, în formația Interitus Dei. De altfel, ea apare în carte pentru că am vrut să-i aduc un omagiu astfel, fiindcă adolescența și tinerețea mea sunt legate de muzica acestei trupe. Chiar dacă acum ea nu mai este activă iar eu nu am mai pus mâna pe bass de vreo opt ani, privesc în urmă și îmi dau seama că sunt ceea ce sunt datorită ei.
Pandemia rămâne o prezență discretă în fundal, dar romanul evocă și alte momente istorice recurente. Cum ai perceput continuitatea dintre crizele recente și rănile colective din trecut?
Există traume transgeneraționale. Nu vreau să pornesc o discuție politică dar nu pot să nu observ violenta și nefasta renaștere a unor mișcări de extremă dreaptă, ceea ce arată, o dată în plus, nu numai că istoria se repetă, ci și că dacă se repetă, asta înseamnă că noi nu am învățat nimic din ea, iar asta nu e vina ei. Studiind istoria, nu am putut să nu observ că această succesiune de evenimente la nivel global din ziua de azi (mă refer aici la pandemia de Covid urmată de războiul din Ucraina) pare o reflectare în oglindă a istoriei de la începutul secolului XX, când am avut Primul Război Mondial urmat imediat de pandemia de gripă spaniolă.
Dacă istoria ar fi o melodie, atunci ar fi imposibil să nu observăm că pe portativul ei apar măsuri care se repetă, la intervale oarecare de timp, că sunt niște refrene care ajung, în cele din urmă, să definească o epocă, să definească niște generații, să se imprime în mentalul colectiv. Astfel de imprimări sunt rănile colective despre care vorbeați. Dacă am încerca să ne extragem din acea istorie cotidiană, care se desfășoară ca o furtună în jurul nostru, am descoperi că tocmai acele traume sunt cele care generază, mai devreme sau mai târziu, (re)apariția pe portativul istoriei a acelor măsuri, a acelor refrene.
Comparativ cu „Benedictiana”, ce a fost diferit – mai greu sau poate mai eliberator – în scrierea acestei noi cărți?
Am exorcizat mulți demoni interiori în această carte! Ca să fiu sincer, la sfârșit, după ce am încheiat socotelile cu ea, m-am simțit mult mai eliberat, dar și foarte obosit. Nu e ca și cum aș face acum o mărturisire ca pe canapeaua unui psiholog, dar scrierea acestei cărți a fost un război crâncen. Mi-a plăcut să port acest război, mi l-am dorit, am fost conștient că era singurul fel prin care puteam negocia cu un anume soi de întuneric din mine, dar evident nu eram sigur că îl voi câștiga. Speram asta.
În cele din urmă, unul dintre atuurile „meseriei” de scriitor este că poți ucide oameni fără să te tragă nimeni la răspundere. Asta pentru că sângele care se varsă este doar cerneală. După ce am terminat „Benedictiana”, m-am apucat imediat de „Printre oameni și alte ființe bizare” pentru că mocnea în mine de multă vreme. După acest roman, mi-am promis o perioadă, hai să-i zic „de relaxare” sau mai degrabă „de regrupare” până la următorul proiect. Cartea deja este pe piață de jumătate de an, eu sunt în turneu cu ea și abia acum încep să mă gândesc serios la următoarea scriere și să încep să-mi strâng bibliografia.
Ești spre sfârșitul turneului de promovare. Cum ai simțit pulsul publicului în orașele vizitate? Ai observat diferențe semnificative între cititori, din punct de vedere al receptării celor două romane?
„Benedictiana” a fost o surpiză pentru mai toată lumea. Deși mai scrisesem cărți și înainte, aceasta a fost cea care m-a scos în lume, ca să zic așa… Cumva, „Printre oameni și alte ființe bizare” se afla deja în orizontul de așteptare a celor care citiseră „Benedictiana”. Și asta s-a văzut.
În schimb, ceea ce continuă să mă bucure și să mă uimească atunci când mă întâlnesc cu publicul este acel moment când am în față tineri dornici să citească. Se spune că tinerii de azi nu citesc. Nu m-aș grăbi să îngroș rândurile celor care susțin asta. Aș spune, mai degrabă, că tinerii de azi citesc, dar nu ce ne-am aștepta noi să citească. E greu să te aștepți de la cineva crescut în epoca internetului și a informațiilor cu care ne mitraliază el să rezoneze cu subiectele, cu ideile, cu abordările și mai ales cu ritmul unei scriituri clasice.
Tinerii citesc, dar, în mod absolut normal, citesc texte la care se pot raporta ei, care propun un limbaj prietenos cu ei, nu sfătos, nu ultra-academic, nici unul de stradă, însă unul care să le lase impresia că autorul este unul din gașca lor de prieteni, cu care oricând poate ieși la o cafea sau la o bere, în funcție de vârstă. Și apropo de vârstă, în ciuda ei, pot spune că background-ul meu muzical m-a ajutat să pot păstra în suflet tinerețea și îmi place să cred că reușesc oarecum să las să se vadă asta și în scriitura mea.
Procesul tău de documentare și reflecție a fost mereu parte din identitatea ta literară. Ce ai făcut diferit acum? Au existat surse neașteptate de inspirație?
Surse neașteptate nu pot spune că au existat. L-aș spune mai curând „provocări”. „Benedictiana” m-a pus în relație aproape exclusiv cu istoria. Sursele pe care le-am studiat atunci erau conectate cu această materie. Însă aici, m-am văzut, pe de o parte, nevoit să studiez inclusiv izvoare juridice și studii legate de poluare. Pot garanta că datele legate de poluarea din jurul capitalei sunt pe bune.
De asemenea, a trebuit să mă arunc în documentații legate de droguri, de efectele lor, de analizele care le scot la iveală, de metodele poliției de a le identifica, dar și de metodele traficanților de a le introduce în țară. Pe de altă parte, a trebuit să mă aplec asupra unei zone ce ține mai degrabă se sociologie, de rețele sociale, de tehnici de manipulare, apoi de IT și de algoritmi, ceea ce nu mi-a fost chiar la îndemână.
Am apelat și la studii de speologie. Peștera pe care o descriu în carte este o interpretare personală a peșterii Chauvet din Franța și într-adevăr, acel detaliu care mi-a inspirat legenda pe care o țes în jurul peșterii cu pricina este lipsa figurilor de lupi din desenele parietale de acolo, cu toate că lupii existau în perioada când oamenii au populat peștera, după cum o dovedesc resturile osoase descoperite acolo.
A fost o provocare să extrag din studiile de paleontologie pe care le-am folosit imaginea credibilă nu numai a unui Gigantopithecus blacki, ci a mai multora și să imaginez o posibilă psihologie de masă a acestei specii extincte. Edgar Allan Poe a fost iarăși o provocare. Eram familiarizat cu lucrările sale, dar a trebuit să îl studiez mai în profunzime, să mă aplec asupra contextului social și istoric în care a trăit, pentru a-l desena în culori cât mai credibile.
Maelzel și Schlumberger, două personaje istorice, împreună cu automatonul lor jucător de șah mi-au oferit cadrul necesar pentru a studia reacția societății secolului XIX în fața noului, teroarea care sălășluia în sufletele oamenilor de rând în fața revoluției industriale și a mașinii despre care se spunea că va lăsa pe drumuri armate de muncitori. Evident că nu m-am abținut de la a compara cu reacția contemporanilor noștri în fața inteligenței artificiale, reacție altminteri cu nimic diferită de cea a trăitorilor începutului de secol XIX, asta ca să rămânem în ideea ciclicității istoriei și a neîncetatei apariții pe portativul ei a refrenelor despre care vorbeam.
Aș vrea să subliniez însă un lucru: scriitorul onest nu are pretenția să se suprapună istoricului. Asta pentru că un scriitor se apleacă asupra unui subiect istoric într-o perioadă limitată la nevoia lui de a scrie un anumit roman sau o anumită nuvelă și pentru asta are nevoie de niște date istorice, după care, ceea ce se sedimentează în mintea lui rămâne la capitolul „cunoștințe generale”, în vreme ce istoricul studiază susținut și uneori de-a lungul întregii lui cariere un subiect sau altul.
Când am scris „Benedictiana”, m-aș fi putut lua de guler cu un specialist în istoria cruciadelor. Acum m-aș gândi de două ori dacă să-i trec pe dinaite sau nu. La fel s-a întâmplat și cu „Printre oameni și alte ființe bizare”. Aș fi putut, la vremea când scriam la acest roman, să discut cu un jurist, cu un detectiv, cu un speolog, cu un paleontolog etc pe subiectele respective și nu aș fi trecut drept un diletant.
Scrii deja la o nouă carte? Poți oferi un indiciu legat de direcția în care te îndrepți, ca stil, tematică sau formă?
După cum spuneam, încă nu m-am apucat de ea. Dar încolțește și simt cum, în curând, mă vor mânca degetele și va trebui să le scarpin de tastatura calculatorului. Chiar am început ușor-ușor să frunzăresc ceva cărți care vor reprezenta baza bibliografică de la care voi porni documentarea. Ce pot spune despre viitoarul proiect? Nu prea multe, în momentul de față. Doar… Veneția, Murano, Creta, mitologie, un traseu inițiatic, istorie și bineînțeles un context politic și istoric pe care nu pot să nu-l asemăn cu cel de azi, cu toate că mă voi întoarce în timp, pentru această carte nouă, cu cinci sau șase secole. Istoria repetându-se…
La finalul acestei etape intense de lansare, ce mesaj dorești să transmiți cititorilor tăi? Ce ai vrea să rămână cu ei, dincolo de pagini și cuvinte?
Mi-aș dori ca oamenii să încerce o aprofundare a fenomenului istoric, în sensul filtrării inclusiv a unor concepte bombastice, cum ar fi acela de „adevăr istoric”. În virtutea unor astfel de adevăruri riscăm să ne agățăm de stindarde înșelătoare, de care nu ne-am agăța dacă am reuși să distingem ce este adevăr de ce este o perspectivă asupra unui fapt istoric, livrată cu titlul de adevăr.
Am pledat mereu pentru rațiune. Rațiunea îmi spune că istoria este o narațiune și că aceeași poveste poate fi spusă în feluri diferite de naratori diferiți, ceea ce crează o tensiune nu numai între povestitori, dar și în rândurile auditoriului. De aici, conflictul; de aici repetarea unor episoade din trecut; de aici o altă armată de povestitori povestind aceeași istorie în cuvinte diferite, în funcție de harul sau de agenda fiecăruia și de aici o nouă buimăceală, o nouă tensiune în rândurile publicului ascultător. Ciclicitate…
„Printre oameni și alte ființe bizare” nu este o simplă incursiune în fantastic și nici un manifest politic mascat în roman alegoric. Este o carte care nu se mulțumește să spună povești, ci îi cere cititorului să le discearnă, să le compare, să le înțeleagă în context, iar în spatele întregului mecanism narativ, al personajelor grotești sau mitologice, al peșterilor cu ecouri preistorice și al rețelelor sociale contemporane, se află vocea scriitorului matur, lucid și profund implicat.
După acest dialog, rămâne clar că romanul este și o formă de exorcizare personală, dar și o formă de asumare artistică. O invitație, până la urmă, la o lectură atentă și la o reflecție onestă despre timpul nostru.