Interviu cu autoarea Denisa Grigoraș

Există momente în care știința devine tăcută, iar diagnosticele scrise negru pe alb nu mai pot cuprinde complexitatea durerii umane. Pentru Denisa Grigoraș, medicina nu a fost doar o cariera aleasă, ci și lentila prin care a învățat să privească vulnerabilitatea în ochi.

Autoare a volumelor „Radiografia suferinței și a vindecării” și „Timbru pentru scrisorile către Rai”, ea a reușit să transforme experiența dură a spitalului și doliul personal într-un manifest al umanității. Într-o lume care ne cere să fim „robotiți” și eficienți, Denisa a ales să rămână „carne vie”, folosind scrisul ca pe un bisturiu care, în loc să taie, vindecă răni invizibile.

În rândurile ce urmează, explorăm granița fină dintre medic și nepoată, între pierdere și acceptare, și descoperim cum se vede viața atunci când înveți să o prețuiești tocmai prin prisma propriei fragilități.

Denisa, înainte de a vorbi despre temele grele din cărțile tale, aș vrea să ne întoarcem puțin la momentul debutului: ce ai simțit în clipa în care ai ținut prima carte în mână și ai văzut, pentru prima dată, cuvântul „scriitoare” alăturat numelui tău pe o copertă?

Am fost foarte emoționată. Consider că orice fată are la un moment dat acest vis, de a scrie o carte. E ceva mai special, e o validare mai mare. Dar cumva nu cred că e o validare pe care o aștept din exterior, ci este o auto-validare. Pe prima carte mi-am scris și eu o dedicație și anume: You did it girl, be proud!

Și cred că aceasta este principala trăire, emoția autodepășirii. Totodată, când mi-am văzut prima carte, mi-am spus că în sfârșit o să fie pe un raft dintr-o librărie o carte așa cum nu am găsit vreodată, o carte care o să-ți smulgă bucăți din suflet doar ca să te facă pe deplin conștient de ce se ascunde în spatele lor.

În prima ta carte, „Radiografia suferinței și a vindecării”, vorbești din perspectiva unei studente la medicină care se lovește de realitatea dură a spitalului nu doar ca viitor medic, ci ca aparținător. Cum a influențat studiul medicinei felul în care ai „radiografiat” suferința bunicii tale?

Medicina m-a ajutat să văd boala în profunzimea ei. M-a ajutat să trec dincolo de acele diagnostice și să le înțeleg pe deplin, să înțeleg că, deși doare ca naiba, din punct de vedere medical s-a făcut totul. Și, tot din punct de vedere medical, nu mai există viață după ce vezi negru pe alb “metastaze creier și meninge” – pentru că acolo a ajuns, într-un final, bunica.

Medicina mi-a dat voie, citind acest diagnostic, să respir ușurată știind că bunica nu are nevoie de morfină sau altceva, pentru că nu e în dureri. Datorită medicinei, zic eu, am reușit să îmi permit să fiu Denisa, nepoata suferindă, după ce am înțeles partea medicală; mi s-a permis doliul profund al unui om care pierde tot ce cunoaște.

Am observat o schimbare de stil în a doua carte, de la unul „medical” la unul mai „poetic”. A fost această tranziție o alegere conștientă sau pur și simplu limbajul științific a devenit insuficient pentru a exprima pierderea?

Cred că prea mulți oameni mi-au spus că, deși prima carte este una extrem de profundă, îi lipsește totuși ceva, respectiv această parte mai umană, mai duioasă. Toată lumea credea că a doua carte va fi chiar volumul cu numărul doi din “Radiografie”, însă sufletul meu nu a simțit nevoia de o continuare. Radiografia suferinței și a vindecării mi se pare o carte profundă și, cel mai important, perfect întreagă, individual. Iar pentru că a doua carte mă are pe mine personaj principal, am simțit că trebuie totuși să nu mă avânt prea tare în termini medicali, ci să mă ocup, mai degrabă, de cumulul de boli care mi-au atins sufletul. Iar sufletul nu se abordează 100% medical niciodată.

Crezi că un medic care scrie despre emoții este un medic mai bun? Cum te ajută scrisul să nu te „robotizezi” în fața suferinței pacienților?

Cred că te ajută să îți păstrezi umanitatea. Nu cred că exprimarea prin orice formă de artă te faci mai bun într-o meserie. Din contră, cred că te aruncă într-un hău al vulnerabilității. Dar e un exercițiu bun să te eliberezi de stresul de zi cu zi, de poveștile celorlalți. Cumva, mi-e ușor să le asimilez (poveștile), într-un mod ne-toxic, pentru că eu nu pot scrie, momentan, din prisma unui personaj. Astfel, poveștile de zi cu zi pe care le culeg din suferințele celorlalți, rămân, la finalul zilei, tot poveștile lor. Nu mi le însușesc, deși majoritatea sunt triste și te pun pe gânduri. Dar întocmai acele gânduri mă păstrează om, nu robot.

În prima carte atingi un punct sensibil: faptul că oamenii tind să vadă boala (cancerul) și să uite de om (bolnavul). Cum ai reușit să o păstrezi pe „bunica Cica” vie în ochii celorlalți, dincolo de diagnostice și tratamente?

Cred că am reușit să fac asta după ce am publicat această carte. Pentru că foarte mulți apropiați nu știau multe detalii “din interior”, și astfel au fost destul de șocați când au citit cartea. Ea avea o aură a ei, un mod de a minimaliza boala. Nu voia să o lase să preia controlul. Abia când răul chimio și radioterapia au asaltat-o, a început să se înmoaie.

În unele zile ziceai că nu a avut cancer niciodată, atât de bine se simțea. În altele în schimb, psihic în primul rând, simțeai cum nu mai are mult timp. Cred că acesta este secretul: să nu te ascunzi de diagnostic și de tratamente, dar nici să nu le lași să îți controleze viața.

Vorbești despre „sindromul salvatorului”. Cât de greu a fost să accepți că, deși te-ai pregătit să salvezi vieți ca medic, în propria familie ai fost nevoită să accepți limitele medicinei?

Din păcate, după sindromul salvatorului, m-a izbit vinovăția. M-a bântuit foarte mulți ani acest sentiment, că poate exista ceva mai mult și n-am făcut. Că poate trebuia să discut cu mai mulți medici, că poate trebuia să mă lupt cu ea și mai tare, să fi mers mai din timp la spital. Medicina în continuare este nelimitată, dar cei care o practică încă sunt oameni, deci, limitați: de resurse, de inteligență, de viață.

Am studiat literă cu literă dosarul ei medical de atunci și am găsit foarte multe erori medicale. Într-adevăr, nu lucruri de viață și de moarte, dar care poate, dacă s-ar fi făcut ca la carte, ea ar mai fi trăit un pic. E greu să pierzi un om drag, dar devine frustrant atunci când vezi și dincolo de sistemul medical. Sănătatea, din nefericire, nu se poate cumpăra sau prelungi. Și mă bucur că bunica nu a avut parte de o prelungire, pentru că totul ar fi fost un chin, un lucru egoist pentru noi, dar un chin și orice altceva, dar nu viață, pentru ea.

Titlul celei de-a doua cărți sugerează o formă de comunicare dincolo de moarte. Este scrisul pentru tine acel „timbru” care face legătura cu cei pierduți?

Da și nu. Tot de la bunica, dar și de la străbunica, visându-le, am învățat că punctele energetice în care s-au dus sufletele lor sunt îndepărtate. Și că tot chemându-le, le zbucium. Legătura cu cei pierduți cred că trebuie ținută solemn, prin rugăciuni, iubire și gânduri cu dor, pentru a le lăsa sufletele să se odihnească în pace. Cred că mai degrabă am vrut să exprim nevoia de a forma un culoar cu Dumnezeu, pentru că, până la urmă, Raiul e casa sufletului Lui.

Ai menționat în scrierile tale importanța psihoterapiei. În ce măsură consideri că actul de a scrie și de a publica aceste experiențe a fost, în sine, o extensie a procesului tău terapeutic?

Cred că aici ține de fiecare, cum își poate gestiona trăirile și emoțiile atât de solicitante psihic. Cu siguranță scrierea acestor cărți m-a ajutat enorm, dar mai degrabă a fost un exercițiu în care să-mi demonstrez mie ce am învățat din psihoterapie. Astfel, am reușit să îmi înving fricile, să-mi deschid sufletul și să mă las să simt, acolo unde credeam că am pansat rănile cu brio.

Dar când am dat jos pansamentul, pe sub el eram carne vie. Mi-am permis să înnebunesc, mi-am permis să urlu, să plâng, mi-am permis să simt distrugerea durerii, a doliului, ca să mă pot reculege. Am găsit prin scris amintiri frumoase despre moarte, respectiv toate înțelepciunile învățate de la bunica. Și tot procesul terapeutic m-a întors și mai aproape de ea.

Uneori, cele mai importante scrisori sunt cele care nu primesc niciodată un răspuns. Cum te-a ajutat acest dialog unilateral să gestionezi doliul?

La început am crezut că e unilateral. Dar cu cât am învățat să nu mai împung universul cu întrebările mele, mi-am dat seama că răspunsurile vin. Am găsit răspunsuri citind cărți, văzând lucruri în jurul meu, conectându-mă mai profund la tot ce mă înconjoară. Am dezvoltat astfel și un comportament obsesiv-compulsiv, dar mi-am dat seama că nu trebuie decât să crezi că vei găsi răspunsurile la toate întrebările tale.

Și, bineînțeles, să vrei să le și găsești, pentru că e posibil să nu fie cele mai comode răspunsuri. Doliul s-a așezat, cumva. Mi-am dat seama că Dumnezeu are nevoie lângă el de suflete pure, blânde, de suflete care să “spele” începutul strâmb al omului în grădina Raiului. Și, indubitabil, bunica e un astfel de om în Rai.

Mulți cititori spun că rezonează cu rănile tale. Te-a speriat vreodată vulnerabilitatea de a-ți expune atât de deschis „radiografia” sufletului în fața publicului?

Da și nu. Vulnerabilitatea a devenit cea mai mare putere a mea. E o armă, dacă știi să o mânuiești, e o armă a distrugerii dacă alții învață să o folosească înaintea ta. Cred că oamenii au nevoie să descopere durerea în cea mai pură formă a ei. Și consider că scrierile mele ajută în acest proces. Pentru că, până la “finalul fericit”, durerea se mănâncă pe pâine.

Pregătești un al treilea volum sau te vei concentra pe halatul alb în perioada următoare?

Poate cândva. Pentru moment vreau să las cele două volume să se așeze. Pe 26 ianuarie Radiografia suferinței și a vindecării face doi ani de la debut, iar Timbru pentru scrisorile către Rai, pe 22, abia serbează patru luni de la ieșirea din tipar. Ambele mai au nevoie de timp. Și, cred eu, poate naiv, că abia de acum încolo oamenii le vor descoperi și sufletul meu va fi împăcat că a mai salvat niște oameni.

Dacă bunica ta, Cica, ar putea citi aceste două cărți, care crezi că ar fi capitolul ei preferat sau ce ți-ar spune după ce ar închide ultima pagină?

Bunica nu s-a temut niciodată de moarte. Cred că în adâncul sufletului ei a înfruntat-o mai mult, mai des, mai profund decât a lăsat să se vadă la suprafață. Cred că ea a șocat moartea, fiind atât de pregătită de venirea ei și cred că de asta a fost atât de blândă cu ea și nu a lăsat-o să se chinuie. Cred că ar fi mândră de mine că nu mă tem de moarte, că sunt împăcată cu acest gând, și că am înțeles că e singura certitudine pe care o avem, din secunda în care inima începe să ne bată.

Cred că ar fi mândră că am ales să influențez calitatea vieții pacienților și a apropiaților (cu referire la celelalte povești despre cancer din prima mea carte). Cred că s-ar întrista pentru că i-am simțit (morții) gustul metalic atât de devreme, că nu am avut timp să copilăresc în suflet, dar s-ar bucura că am ajuns până aici cât de cât întreagă.