Cand citesti primele pagini din Istoria albinelor nu prea te incanta asa de mult cartea, pentru ca te duce prin trei epoci distincte si nu vezi ce legatura au aceste povestiri.
China 2098
Initial, suntem intr-o regiune din China in anul 2098, unde ii avem pe Tao – o tanara mama, Kuan-sotul ei si baietelul lor de 3 ani – Wei Wen. Albinele au disparut de mult timp de pe Pamant, iar lumea e haos; in Europa si America e foamete mare, doar China reuseste oarecum sa-si mai hranesca populatia. Poate si datorita sistemului lor comunist, in care reuseste sa-si disciplineze mai bine oamenii.
Si am invatat despre istoria noastra. Despre extinctia in masa a insectelor polenizatoare, despre cresterea nivelului oceanelor, cresterea temperaturii aerului, despre accidentele intamplate in centralele atomice si despre vechile supermarketuri din SUA si Europa. In decurs de cativa ani aceste doua vechi superputeri pierdusera totul, nereusind sa se adapteze, acum fiind cufundate in cea mai crunta saracie, cu o populatie imputinata, care se hranea doar din productia de porumb si de grau.
In timp ce in China, am izbutit sa facem fata. Comitetul, consiliul suprem al partidului, conducerea efectiva a tarii, ne-a condus in timpul Colapsului cu mana forte. Cu o serie de hotarari pe care poporul nu le putea intelege adesea, fiind in situatia de a nu le putea nici pune la indoiala.
Tao, ca si ceilalti locuitori ai regiunii respective, munceste zi-lumina la polenizarea plantelor, o polenizare manuala, nemaifiind albine care sa polenizeze florile. Copiii faceau scoala doar pana la 8 ani, apoi trimisi pe campuri sa polenizeze plantele. Tao nu doreste acest lucru pentru fiul ei si incearca sa-l educe ea acasa pentru a nu deveni muncitor ca si ei.
Dar copilului i se intampla un accident neobisnuit, iar autoritatile il despart de parinti. Teo nu poate trai cu gandul ca nu stie nimic de copil si pleaca sa-l caute in Beijing, parca un oras fantoma, in care mai traiesc doar cativa oameni; batranii sunt lasati in spitale sa moara, iar unii oameni au devenit niste salbatici, atacand pe oricine in cautarea hranei.
Doi tineri imbracati in alb, din echipa de la bucatarie, imparteau rapid cutiile de unica folosinta cu cea de‑a doua masa a zilei. M‑am asezat de una singura, rezemata de trunchiul pomului, si am deschis‑o pe a mea. Azi, orezul era amestecat cu boabe de porumb. Am luat o inghititura. Ca de obicei, cam sarat, cu arome artificiale de chili si soia. Nu mai pusesem carne in gura de multa vreme. Hrana pentru animale necesita mult prea mult teren arabil. Si mare parte din hrana traditionala a animalelor presupunea polenizarea plantelor. Iar animalele nu meritau munca noastra manuala atat de minutioasa.
Aceasta epoca din viitor te cam sperie mai ales cand cauti pe internet despre albine si gasesti ca acest fenomen cu disparitia albinelor s-a intamplat deja. Colony collapse disorder este numele acestui fenomen anormal, care s-a observat pentru prima data in 2006. Se intampla atunci cand majoritatea albinelor muncitoare dintr-o colonie de albine de miere dispar, lasand in urma o regina, o multime de mancare si cateva albine asistente care sa aiba grija de albinele imature ramase.
Anglia 1852
A doua povestire este din Anglia, in 1852, unde il avem pe William Savage, care trece printr-un fel de tristete, melancolie – nici el nu stie ce are – pentru ca a ratat sa devina un om de stiinta pentru ca s-a casatorit si a facut 7 copii, dintre care 6 fete si doar 1 baiat. Spera ca baiatul sa-i urmeze cariera, desi fiica sa Charlotte e pasionata de albine, e rabdatoare ca si el dar crede despre ea ca o sa-i fie greu sa se afirme in acel secol.
Are un magazin de seminte pe care il parasise, dar isi revine, se ocupa din nou de magazin, si ii vine o idee cum sa faca un stup mai bun pentru albine, crezand ca astfel va fi faimos. Dar nu se intampla asta pentru ca nu s-a documentat destul incat sa stie ca acel stup fusese descoperit deja; si iarasi cade in acea depresie, crezand despre el ca este un ratat.
In jurul meu, totul era galben, galben fara de sfarsit, deasupra mea, sub mine, orbindu-ma. Dar culoarea era adevarata, nu doar o inchipuire a mea, era chiar tapetul de brocart pe care sotia mea, Thilda, il pusese pe pereti cand ne-am mutat aici, cu cativa ani in urma. O duceam bine pe-atunci. Mica mea afacere cu seminte de pe strada principala din Maryville era infloritoare. Eram in continuare entuziasmat si inca mai credeam ca aveam sa reusesc sa combin afacerile cu ceea ce avea, cu adevarat, insemnatate pentru mine: studiul stiintelor naturii.
Dar trecuse mult timp de-atunci, pana sa devenim parintii unui numar incredibil de mare de fete, si cu mult mai multa vreme de la discutia finala cu profesorul Rahm. (…) Nu eram demn de bucuria lor. Patul ma atragea si mai tare, imi tremurau gambele, iar picioarele mele moi nu mai reuseau sa ma sustina. Stomacul mi se facu iarasi ghem, mi-am inclestat falcile, parca in incercarea de a sdrobi ceea ce se ridica in mine. Afara, cantecul amuti. Nici un fel de miracol azi.
SUA 2007
Povestirea din “prezent” este in 2007, in SUA, iar George este un apicultor de renume, o traditie a familiei pe care doreste sa o duca mai departe fiul lui, Tom. Este mahnit ca pe acesta nu il atrage asa de mult cresterea albinelor, ci este interesat de studii si doreste sa devina scriitor. Cumva imi este antipatic acest George, un tata putin nesuferit care este de neclintit in hotararile sale si vede ca fiul lui nu este asa de entuziasmat de apicultura.
In acel an si George are probleme cu acel fenomen, si albinele incep sa dispara din stupi, indiferent de cat de bine sunt ingrijite. Dar refuza sa se lase invins si nu intelege de ce Tom nu este atras de apicultura, astfel relatiile dintre cei doi sunt din ce in ce mai problematice.
Noi, apicultorii, stiam prea bine ca nu mierea aducea profitul, ci polenizarea. In lipsa albinelor, agricultura nu avea nici o sansa. Kilometri intregi cu flori de migdali sau cu tufe de afin nu aveau nici o valoare in absenta albinelor care sa transporte polenul de la o floare la alta. Albinele puteau acoperi zilnic o suprafata de mai multi kilometri, respectiv mai multe mii de flori. Fara albine, florile erau la fel de inutile ca toate participantele la un concurs de frumusete. Placute la vedere, atata timp cat tineau, dar fara nici o valoare in perspectiva. Florile se ofileau si mureau, fara sa faca nici un fruct.
Legatura dintre povestiri in Istoria albinelor
Cu cat la inceput nu eram atras de firul epic, ulterior eram tot mai curios care este legatura dintre cele trei povestiri? Dar incetul cu incetul Maja Lunde ne mai da cate un indiciu, punand cap la cap toate informatiile si afland la sfarsit ca speranta, care nu este lipsita de cruzime, este atat de necesara pentru a merge mai departe.
Maja Lunde nu a scris o fictiune despre albine, ci mai degraba atrage atentia asupra relatiilor omului cu natura, si in secundar a relatiilor dintre parinti si copii lor. Trei epoci diferite sunt puse in oglinda pentru a atrage atentia asupra supravietuirii speciei umane. Albinele au un mod de viata perfect social, cooperand intre ele in vederea binelui stupului, sunt fascinante. Si cine s-ar fi gandit ca aceste mici insecte sunt in simbioza cu omenirea?