Aşa grăit-a Zarathustra | Friedrich Nietzsche

Asa grait-a Zarathustra - Friedrich Nietzsche

Despre Friedrich Nietzsche am aflat în liceu la orele de Filosofie. Nu eram familiarizată cu opera lui până când am citit C.G. Jung și mi-a trezit curiozitatea. În opera lui Nietzsche, Dumnezeu a murit. Religia nu mai reprezintă baza credinței omului, și ultimul creștin, în persoana lui Iisus Hristos, a murit pe cruce.

Aşa grăit-a Zarathustra are structura unui poem, a unor psalmi. Sunt aduse în discuție problemele actuale ale umanității legate de existența sau nu a unui Dumnezeu, perfecțiunea întruchipată de Supraom și mitul eternei reîntoarceri.

Cartea se compune dintr-un prolog (precuvântarea) și patru părți. Se pare că ar fi existat și partea a cincea, însă aceasta nu a mai fost cuprinsă, ci se află în stadiu de proiect.

Din prolog aflăm cum Zarathustra după o pribegie de 10 ani în ținutul muntos, descinde printre oameni pentru a-i învăța ce este iluminarea. Dacă lumea nu va evolua, o așteaptă un sfârșit tragic.

Vin să vă-nvăț ce este Supraomul. Omul este ceva ce trebuie depășit. Voi ce-ați făcut, pentru a-l depăși?

Toate ființele de până acuma au creat ceva ce stă deasupra lor: vreți voi să fiți refluxul acestei uriașe revărsări și preferați să vă întoarceți printre fiare, decât să-l depășiți pe om?

Oamenii nu înțeleg mesajul acestui om pribeag, ba mai mult îl iau în râs și parte a unui show de comedie. După discursul său urmează un acrobat care sfârșește tragic. Zarathustra înțelege că mesajul său nu poate fi înțeles de toți oamenii și că trebuie să se adreseze unui grup restrâns de înțelepți.

Cuvântările lui Zarathustra sunt în mare parte critice, împotriva moraliștilor, instituțiilor statului și clerului. M-a frapat cât sunt de actuale, ceea ce denotă că lumea nu a evoluat foarte mult sau că își păstrează aceleași moravuri.

Stat? Ce e statul? Ei bine, ciuliți acum urechile, căci am să vă vorbesc acuma despre moartea popoarelor.

Statul e cel mai rece dintre toți monștrii reci. E rece chiar când minte; și iată ce minciună poartă el pe buze: “Eu, statul, sunt poporul.”

E o minciună! Cei ce-au format popoarele sunt creatorii: ei sunt cei care-au fluturat deasupra lor un crez și o iubire; în felu-acesta au slujit ei viața.

Cuvântările sale au și un rol constructiv, în care le vorbește oamenilor despre dorința de a se autodepăși, să cunoască binele și răul, durerea și bucuria. Omul trebuie să-și respecte căsnicia, să se îngrijească de bunul ei mers și să-și ajute copiii. Să cultive iubirea și bunătatea pentru “departele” său, să fie atent la venirea Supraomului.

În partea a doua îl aflăm pe Zarathustra, cel dezamăgit de oameni, întors în singurătatea grotei sale, făcându-și planuri cum să se facă înțeles. Pe lângă cuvântările acide și critice asupra înțelepților și celor din tagma lor, Zarathustra îndeamnă și la mântuirea prin voință, totul ambalat într-un lirism specific lui Nietzsche.

Vai tuturora celor ce iubesc, care nu izbutesc să se ridice deasupra milei lor!

Așa-mi grăia odată diavolul: “Și Dumnezeu își are infernul său: este iubirea lui față de oameni.”

Și nu demult l-am auzit spunând această vorbă: “Dumnezeu a murit; din mila lui față de oameni murit-a Dumnezeu.”

În partea a treia este predominantă “enigma și viziunea” mitului eternei reîntoarceri a Identicului, iar totul pare să stea sub egida destinului, ceva care pare să ne oblige să retrăim la infinit fiecare clipă, fără a avea puterea de a schimba ceva. Pentru a scăpa de destinul nostru fatal, trebuie să ne stăpânim frica, și astfel ne putem construi viitorul prin propria noastră voință.

Supraomul este cel care va restabili noua ordine, o eternitate a bucuriei în locul eternei reîntoarceri, care va fi și ea acceptată. Ce a fost rău și criticat de Zarathustra, este acum transformat în bine: voluptatea, ambiția de a domina, egoismul, viciile celor mari și puternici, libertatea de a acționa conform dorințelor terestre. Entuziasmat de apariția Supraomului, Zarathustra nu mai vorbește. Pacea interioară îl face să cânte și să danseze, să se îmbete de tandrețe.

“Cântecul celor șapte peceți” este un imn închinat eternității și bucuriei supreme, imnul care încheie partea a treia.

O, cum puteam să nu tânjesc după eternitate și după regele inelelor de nuntă – inelul reîntoarcerii?

Încă nicicând n-am întâlnit femeia de la care să fi dorit să am copii, decât femeia-aceasta, pe care o iubesc: căci, ah!, eu te iubesc, eternitate!

În partea a patra întâlnim personaje care simbolizează tipuri de oameni decăzuți, apăruți după ce Dumnezeu a murit. Alături de aceste personaje considerate Supraoameni, Zarathustra va porni o petrecere, o cină, însă nu se simte bine în compania acestor personaje și chiar dorește să se elibereze de atenția lor. Zarathustra dorește din nou compania animalelor sale (vulturul și șarpele), însă aceștia îl reneagă alături de discipolii săi. Cu un sentiment de milă pentru omul superior, Zarathustra părăsește această lume.

Milă! Milă pentru omul superior! strigă puternic și chipul său se prefăcu în bronz. Ei bine! Acesteia – i-a trecut timpul!

Durerea mea și mila mea – ce are-a face!

Tânjesc eu după fericire? Eu după opera mea tânjesc! Curaj, deci! Leul a venit, copiii mei se-apropie, Zarathustra s-a pârguit, mi-a sosit ceasul: Aceasta-i dimineața mea, începe clar ziua mea: înalță-te, înalță-te, tu – Mare-Amiază!”

Așa grăit-a Zarathustra și, părăsindu-și peștera, înflăcărat și viguros, era asemeni soarelui de dimineață care se-nalță de după munți întunecați.

Am căutat cartea pentru tine. Alege de unde vrei să o cumperi:

Lasă un răspuns

%d blogeri au apreciat: