Ochii Monei | Thomas Schlesser

Thomas Schlesser reușește cu romanul Ochii Monei o performanță rară în literatura contemporană: transformă o dramă personală într-un parcurs inițiatic, în care arta devine nu doar refugiu, ci și oglindă a conștiinței. Romanul spune povestea emoționantă a Monei, o fetiță de zece ani care află că urmează să-și piardă vederea.

În fața acestei amenințări ireversibile, bunicul ei Henry, un personaj cultivat, carismatic și înțelept, ia o decizie cu totul neobișnuită: să o însoțească pe Mona, vreme de 52 de săptămâni, prin cele mai mari muzee ale Parisului – Luvru, Orsay și Pompidou, oferindu-i spre contemplare și discuție un tablou în fiecare săptămână. Nu doar ca să vadă, ci ca să învețe să privească, să simtă, să înțeleagă și să păstreze în ea, pentru totdeauna, o lume care poate dispărea.

Pe fundalul acestui calendar strict – 52 de săptămâni, 52 de opere, 52 de lecții – romanul împletește istoria artei cu istoria unei familii, trauma cu vindecarea, privirea exterioară cu introspecția. Fiecare operă de artă aleasă devine o fereastră deschisă spre sensuri adânci, unele filosofice, altele emoționale, iar fiecare vizită devine un pas în maturizarea Monei, care învață să-și accepte nu doar fragilitatea fizică, ci și pe cea afectivă.

Arta ca terapie și cale de cunoaștere

Ce m-a impresionat la acest roman este felul în care Thomas Schlesser reușește să transpună bogăția de interpretare a unui istoric de artă într-un roman accesibil și profund uman. Nu este o simplă lecție de estetică. De fapt, Ochii Monei este o dramă de familie, o meditație asupra memoriei și o încercare de a înțelege cum ne construim identitatea prin ceea ce vedem și simțim.

După cum Thomas Schlesser ne conduce cu delicatețe prin universul artei și al iubirii dintre un bunic și nepoata sa, fiecare operă comentată capătă un sens nou, aproape magic.

Atunci când Mona și bunicul ei privesc o natură moartă a lui Goya, în care carnea capătă o formă monstruoasă, Henry îi spune nepoatei că răul poate fi banal, ascuns în cele mai simple lucruri. Iar Mona, copilă fiind, reacționează visceral: spune că „tabloul o privește” și își acoperă ochii. Este un moment care arată ce impact pot avea imaginile asupra unui suflet tânăr și sensibil, dar și cum arta poate deveni o formă de conștientizare și protecție.

Și-a ascuns ochii cu mâinile. Henry n-a mai adăugat nimic. Voia să rămână la această imagine, de a cărei forță Mona nu era conștientă: “Ai crede că vezi niște ochi crescând din carne…” Avea cadența unui alexandrin de-al lui Baudelaire. Era poezie. Iar Henry s-a întrebat dacă nu cumva trebuia să caute chiar în această direcție faimosul secret al limbajului Monei, neobișnuitul expresiei sale, pe care o simțea fără s-o poată defini. Dar a dat înapoi. Misterul “micuței ei muzici” nu ținea nici de sofisticare, nici de rafinament metaforic. Trebuia să continue să ancheteze și să asculte, s-a resemnat bătrânul, nu fără plăcere.

În alt moment, în fața unui Monet, o curatoare de la Orsay le dezvăluie că pictorul a creat acele lucrări în timp ce își pierdea vederea. Așa cum Henry încearcă să o învețe pe Mona să vadă dincolo de culoare și formă, Monet picta dincolo de claritate – cu amintirea vederii, cu forța emoției și cu încrederea în frumusețea percepută interior. Aceste metafore subtile între biografia artiștilor și trăirile Monei adaugă intensitate romanului și îl transformă într-un text cu aspecte inițiatice.

Printre lucrările celebre care devin prilej de reflecție profundă se numără și Pasăre în spațiu de Constantin Brâncuși. Această sculptură, aparent simplă, dar de o eleganță desăvârșită, este redată în roman ca simbol al eliberării, al transcendării limitelor fizice. Așa cum Brâncuși a încercat să redea esența zborului, desprins de orice detaliu inutil, la fel și Mona este ghidată să vadă dincolo de aparențe, să înțeleagă lumea prin esențe pure. Sculptura, alungită, netedă și luminoasă, pare că sfidează gravitația, iar pentru Mona, devine o metaforă a speranței – chiar și în fața întunericului iminent al bolii, sufletul se poate înălța spre lumină.

Știi Dadé, dacă Brâncuși voia să crească precum un arbore uriaș și să ne arate ce înseamnă zborul, înseamnă că voia să se uite mereu în sus, cred eu… Ridică privirea, Dadé, uită-te în sus!

Dar nu doar arta în sine este mijlocul de descoperire. Dialogul dintre Henry și Mona este esențial – o metodă aproape socratică prin care ideile se construiesc prin întrebări, reflecțîi și analogii. Învățarea nu este impusă, ci trăită. Henry nu îi spune Monei ce să gândească, ci o provoacă să-și găsească propriile sensuri. Iar acest proces a fost util în timp ce citeam: m-a invitat să gândesc, să simt și să caut răspunsurile privind operele de artă. Autorul ne învață să reflectăm, nu ne oferă răspunsuri.

În timpul celor douăzeci și cinci de minute pe care le-a petrecut cercetând fiecare detaliu, Mona a zăbovit mai ales asupra nuanțelor de tonuri luminoase care făceau să vibreze aspectul animalelor. Dar studia și arătura de un castaniu strălucitor, mărginită de câmpuri verzi. “Vai, se învinovățea Mona. Dadé îmi cere să privesc inteligent tablourile și uite că mă gândesc la râul din Willy Wonka din “Charlie și fabrica de ciocolată”. Îi ploua în gură. Acest Plugărit în Nièvre era poate o scenă rurală, ca și Înmormântare la Ornans de Courbet, dar atmosfera era complet diferită, prin subiect, dar mai ales prin tratamentul pictural.

Frica, iubirea și amintirea – emoții conturate în tușe artistice

În spatele acestui roman elaborat se ascunde însă și o dramă emoțională puternică. Deși pierderea vederii este catalizatorul poveștii, adevărata temă este pierderea în toate formele sale: pierderea bunicii (Colette), golurile din memorie, vidul lăsat de secretele din familie. De altfel, într-un gest subtil dar profund, romanul sugerează că orbirea Monei nu este doar o problemă medicală, ci una simbolică – o expresie a traumelor nespuse, a durerilor nerostite.

De altfel, în asta constă ucenicia copilăriei: pierderea. Începând cu însăși pierderea copilăriei. Aflăm ce a fost pierzând-o, și aflăm că vom pierde totul, mereu. Vom afla că pierderea este condiția indispensabilă a senzației vitale, a intensității prezente. Credem că, făcându-ne mari, adunam câștig după câștig, câștig de experiență, de cunoaștere, câștiguri materiale. E însă o amăgire. Să crești înseamnă să pierzi. Să-ți trăiești viața înseamnă să accepți s-o pierzi. Să-ți trăiești viața înseamnă să știi să-ți iei rămas bun de la ea în fiecare clipă.

Episoadele de hipnoză la care Mona recurge pentru a înțelege ce i se întâmplă dezvăluie treptat un trecut complicat, marcat de doliu, tăcere și absență. Astfel, Ochii Monei devine și o dramă psihologică în care subconștientul are propriul său limbaj vizual. Ceea ce nu poate fi exprimat în cuvinte se manifestă în imagini, iar ceea ce nu poate fi rostit devine simptom.

Cu toate acestea, romanul își păstrează echilibrul, evitând încărcătura emoțională artificială. Dimpotrivă, este luminat constant de relația caldă, profundă și emoționantă dintre Mona și bunicul său. Henry este un personaj memorabil, un amestec de înțelepciune, umor și tandrețe. El nu se prezintă ca un erou, ci ca un om care a învățat să iubească prin artă și care acum transmite acest dar mai departe. Iar Mona, deși copil, nu este o simplă receptoare a cunoașterii, ci o ființă complexă, care pune întrebări, se revoltă, se teme, speră. Împreună, cei doi formează un duo narativ care susține întregul roman și îi oferă autenticitate emoțională.

Romanul are unele pasaje de intensitate poetică și frumusețe vizuală. Deși unele analize ale operelor pot părea grele pentru cititorii neavizați, ele sunt mereu ancorate în poveste, iar conexiunile dintre tablouri și trăirile personajelor sunt construite inteligent și cu sensibilitate. În plus, romanul include imagini ale operelor discutate (pe care le-am atașat mai jos), ceea ce îl transformă într-un obiect artistic în sine, o adevărată experiență vizuală.

Ochii Monei nu oferă un răspuns clar la întrebarea centrală: își va pierde Mona vederea definitiv? Dar oferă ceva mult mai valoros: o invitație la introspecție. Ce înseamnă să vezi cu adevărat? Ce păstrăm în noi atunci când pierdem totul? Cum putem da sens durerii și cum transformăm lipsa în memorie?

Un roman care te învață să vezi cu sufletul

Tradus în peste 60 de limbi, Ochii Monei nu este doar un bestseller internațional, ci o carte cu vocație formativă. Ea nu se adresează doar celor pasionați de artă, ci tuturor celor care caută sens, care simt că viața este, în fond, o succesiune de cadre – unele limpezi, altele încețoșate – prin care încercăm să ne definim. Romanul funcționează ca o lecție de estetică, dar și de umanitate. Iar frumusețea lui nu stă doar în povestea spusă, ci în felul în care cititorul este invitat să o completeze cu propriile emoții, amintiri și întrebări.

Într-un secol în care privirea devine tot mai superficială, Ochii Monei ne reamintește că adevărata vedere este o formă de iubire. Iar în întuneric, ceea ce contează cu adevărat nu este ce vedem, ci ce păstrăm în noi.

Ochii Monei – o odisee vizuală și sufletească

Acest articol conține butoane și link-uri către librării online. Încerc să găsesc de fiecare dată cel mai bun preț pentru cărțile recomandate pentru a vă da posibilitatea să vă alegeți cât mai multe cărți. Plasând o comandă prin accesarea link-urilor de pe blog, mă ajutați să continui să vă prezint recenzii la cărți de top, cărți bestseller sau cărți care m-au impresionat și vreau să le aduc în atenția voastră. Plasarea comenzii nu modifică prețul produselor.

Cumpără cartea