În Viața secretă a cadavrelor, Mary Roach propune o incursiune amuzantă, dar și tulburătoare, în felul neașteptat în care corpurile umane, după moarte, continuă să servească științei, medicinei, siguranței publice și chiar dezbaterilor spirituale. Cu un ton plin de ironie fină și curiozitate jurnalistică, autoarea explorează istoria și prezentul unor domenii unde cadavrele au fost „materialul” indispensabil pentru descoperiri majore – de la siguranța rutieră și investigațiile aviatice, până la balistica militară, experimentele religioase, transplantul de organe, studiile despre suflet sau chiar opțiunile ecologice pentru „dispoziția finală” a corpului.
Primii anatomiști se confruntau cu o penurie cronică de cadavre pentru disecție și, ca atare, trebuiau să găsească soluții pentru conservarea celor pe care reușeau să le obțină, Manualul lui Blanchard a fost prima lucrare care a abordat îmbălsămarea arterială. El descrie deschiderea unei artere, eliminarea sângelui cu ajutorul apei și apoi pomparea de alcool în trup. Am participat și eu la petreceri studențești care se desfășurau tot cam așa.
Punctul de plecare al demersului ei este paradoxul: societatea respinge ideea de a agresa un corp lipsit de viață, dar tolerează violența asupra celor vii dacă aceasta servește unor scopuri precise. Dincolo de acest paradox, autoarea reușește să arate cum moartea și știința sunt interconectate printr-un fir comun: dorința de a salva vieți sau de a înțelege mai profund condiția umană.
Testele de impact și viețile salvate
Mary Roach descrie în detaliu modul în care testele de impact asupra cadavrelor au revoluționat siguranța auto. Vizitând Centrul de Bioinginerie al Universității Wayne State, ea asistă la testele efectuate asupra unui corp numit codificat UM 006. Departe de zgomotul și dramatismul unui accident real, aceste teste – lovituri precise, măsurate – par aproape lipsite de violență. Totuși, ele au dus la invenții precum parbrizul care nu rănește fața și la standarde de siguranță care fac astăzi posibilă supraviețuirea unui impact frontal la 100 km/h.
În general, morții nu sunt foarte talentați. Ei nu pot juca polo pe apă, nu-și pot lega șireturile și nici nu sunt în stare să extindă cota de piață. Nu pot spune bancuri și nu sunt capabili să danseze. Dar există un lucru la care cadavrele excelează: rezistă foarte bine la durere.
Domeniul nu se limitează la automobile. În aviație, analiza rănilor victimelor unui dezastru aerian poate stabili cauza exactă a tragediei. Un exemplu notabil este investigația prăbușirii zborului TWA 800, unde expertiza anatomiei leziunilor a demonstrat că nu o bombă, ci o scânteie dintr-un rezervor de combustibil a provocat explozia.
Balistica militară ridică, însă, dileme și mai acute. Experimentele istorice, precum cele din 1893 asupra cadavrelor pentru a măsura „puterea de oprire” a diferitelor arme, au fost justificate de dorința de a găsi metode „mai umane” de luptă. În prezent, asemenea teste contribuie la îmbunătățirea vestelor antiglonț sau a echipamentului pentru detectarea și neutralizarea minelor. Însă stigma socială crește proporțional cu brutalitatea metodei: dacă împușcarea unui cadavru provoacă reacții negative, detonarea unei bombe lângă el este considerată aproape de neacceptat.
Între suflet, religie și granițele vieții
Mary Roach abordează apoi dimensiunea spirituală și filozofică a morții. Experimentele pe cadavre au fost folosite inclusiv pentru a verifica autenticitatea Giulgiului din Torino, implicând teste pe membre amputate sau corpuri neidentificate pentru a reproduce condițiile crucificării. Autoarea tratează cu scepticism aceste încercări, văzându-le mai degrabă ca pe manifestări ale unei științe deviate spre propagandă religioasă decât ca pe investigații riguroase.
Tema se complică odată cu introducerea conceptului de „cadavru cu inimă care bate” – persoane declarate în moarte cerebrală, dar menținute artificial în viață pentru prelevarea de organe. Aceste situații reactivează întrebări vechi de secole: Unde se află sufletul? Când părăsește trupul? Definițiile au variat de-a lungul istoriei – de la egipteni, care credeau că sufletul e în inimă, până la medicina modernă, care îl leagă de funcția cerebrală. Mary Roach asistă la o operație de prelevare de organe și descrie cu intensitate amestecul de viață și moarte prezent în acea sală: corpul cald, plin de mișcare internă, dar legal și medical „mort”.
Pentru mine este uluitor, dar în același timp nemaipomenit de trist că în condițiile în care în Statele Unite există 80.000 de oameni pe listele de așteptare în vederea unui transplant de inimă, de ficat sau de rinichi, în fiecare zi murind câte șaisprezece dintre ei, mai multe de jumătate dintre cei aflați în postura familiei lui H refuză prelevarea de organe și aleg să le ardă sau să le lase să putrezească. Ne așteptăm ca bisturiul chirurgului să ne salveze propria viață, viețile celor dragi nouă dar nu și viața unui străin. H nu mai are cord, dar nu se poate spune că e o persoană fără inimă.
La granița dintre bizar și științific, apar și experimentele de decapitare și transplant de cap, de la ghilotina franceză la încercările sovietice și americane pe animale. Posibilitatea unui transplant de corp uman deschide scenarii etice complexe: dacă organele, odată separate, devin obiecte impersonale, ce statut ar avea un corp întreg? Ar accepta cineva să-și doneze „întreaga carcasă” unui necunoscut?
Mary Roach își păstrează umorul și atunci când explorează cele mai macabre subiecte. Istoria medicinei a inclus, de pildă, forme de canibalism cu justificare terapeutică: consumul de sânge proaspăt, grăsime umană sau chiar „om melificat” – un cadavru fermentat în miere, folosit ca medicament. Deși astăzi asemenea practici sunt tabu, două exemple persistă: transfuziile de sânge și consumul de placentă după naștere.
Pe lângă tabuuri, autoarea discută și despre alternativele ecologice la înhumare și incinerare, precum compostarea umană sau „digestia tisulară” cu ajutorul leșiei. Aceste metode au avantaje de mediu, dar acceptarea lor socială depinde de modul în care sunt prezentate: cu un vocabular care inspiră respect și separă ideea de „deșeu” de cea de „trup uman”.
La finalul cărţii chiar autoarea își pune problema propriei „utilizări” post-mortem. Se gândește la donarea scheletului pentru studenți, la donarea creierului sau la plastinare – proces ce transformă țesuturile în exponate permanente. Deși concluzia ei personală rămâne deschisă, mesajul e clar: fiecare are dreptul să aleagă ce se întâmplă cu trupul său după moarte, iar opțiunile sunt mult mai variate decât ne-am imagina.
Pot fi rămășițele folosite în mod util? Încheierea socotelilor cu trupurile neînsuflețite ale apropiaților a fost de secole parte a ritualului comemorării și despărțirii de cel mort. Rudele și prietenii îndurerați sunt prezenți la coborârea sicriului în groapă și – mai recent – la trimiterea controlată de la distanță a sicriului în cuptorul crematoriului.
Viața secretă a cadavrelor este o reflecție amplă asupra modului în care tratăm corpurile fără viață – cu un amestec de fascinație, repulsie, respect și pragmatism. Mary Roach ne obligă să privim dincolo de frica instinctivă, arătând că, în multe cazuri, moartea poate fi de folos vieții.
Acest articol conține butoane și link-uri către librării online. Încerc să găsesc de fiecare dată cel mai bun preț pentru cărțile recomandate pentru a vă da posibilitatea să vă alegeți cât mai multe cărți. Plasând o comandă prin accesarea link-urilor de pe blog, mă ajutați să continui să vă prezint recenzii la cărți de top, cărți bestseller sau cărți care m-au impresionat și vreau să le aduc în atenția voastră. Plasarea comenzii nu modifică prețul produselor.
Cumpără cartea
