Cină cu ficat și inimă | Mihaela Apetrei

Iată-l: mille-feuilles. Cuvântul i se scurge pe gât alunecând, fin și untos ca o cremă. Ochii îi lucesc și buzele i se umezesc de poftă, tremură din tot corpul, până în vârful degetelor.

Există cărți care se citesc rapid și se uită la fel de repede, și există cărți care te obligă să încetinești, să te oprești din citit nu pentru că nu mai poți, ci pentru că ai nevoie de timp ca să digeri ce tocmai ai parcurs. Cină cu ficat și inimă de Mihaela Apetrei aparține celei de-a doua categorii. Nu este un roman confortabil, nici un thriller clasic și cu atât mai puțin o lectură „de evadare”. Este o carte care te invită la masă, dar nu ca să te hrănească, ci ca să te pună față în față cu propriile limite morale, emoționale și senzoriale.

Scoate din dulap ingredientele, pe cele banale și pe cele speciale, rare. Pornește să frământe aluatul franțuzesc, se visează în Montmartre, iar degetele lui dansează în coca blândă, moale, care i se lipește de mâini. […] Pielea roz se acoperă de o pudră ușoară de faină și, încet-încet, aluatul prinde formă, alb, lipicios, plin de bule de aer.

Titlul este, de la bun început, un avertisment. Nu promite plăcere, ci expunere. Ficatul și inima nu sunt organe alese pentru rafinament, ci pentru încărcătura lor simbolică: ficatul, asociat cu amarul, cu filtrarea, cu ceea ce corpul trebuie să proceseze și să elimine; inima, legată de emoție, atașament, iubire și vulnerabilitate. Povestea gravitează între aceste două axe: între gustul amar al lucrurilor îndurate și intensitatea emoțiilor pe care le lăsăm să ne atingă.

Aluatul era gata, foile întinse. S-a apucat să le ungă cu unt. Palmele îi alunecau suav la suprafață, întinzând cu grijă grăsimea. Așa, îndoim, ungem, îndoim încă o dată, ungem și mai îndoim o dată. Apoi la rece, într-o tavă cu gheață pisată mărunt, ca să înconjoare coca moale din toate părțile și s-o adune ascultător în straturi subțiri.

Mihaela Apetrei folosește un limbaj precis și măsurat, fără excese descriptive inutile, dar suficient de bogat încât să te introducă în fiecare scenă cu o senzație aproape tactilă. Detaliile sunt așezate cu aceeași grijă ca într-o imagine cinematografică: mirosul, culoarea, textura și emoția se amestecă organic. Ceea ce face romanul cu adevărat memorabil nu este doar rezolvarea unui caz, ci întrebarea care-ți rămâne în minte după ce tragi linie: “Care este prețul fericirii și poate fi dorința de fericire însăși o crimă?”

Așa, acum întindem din nou. Apoi ungem iar, împăturim, ungem, împăturim, și tot așa. Aluatul franțuzesc e cel mai fin și cel mai migălos. De trei ori se întinde și se împăturește, ca să se desprindă în foițele mult râvnite, subțiri ca pergamentul. […] Foile erau gata de băgat la frigider.

Intriga ca pretext, nu ca scop

Cină cu ficat și inimă pornește de la o serie de evenimente stranii și morți suspecte, legate de cine neobișnuite organizate de un personaj excentric, Murki. Invitațiile, mesele și ritualurile din jurul lor devin treptat noduri ale unei rețele de relații tensionate, secrete personale și motivații greu de descifrat. Ancheta — prezentă, dar niciodată dominantă — scoate la iveală nu doar cine este responsabil pentru crime, ci mai ales de ce au fost posibile.

A scos aluatul din frigider. Era gata. Și-a plimbat degetele peste el, apoi l-a ridicat și a mușcat zdravăn din coca crudă. Urmele de dinți au dispărut strivite sub sucitor. A întins cele două foi, le-a copt pe rând și s-a pregătit pentru cremă, capodopera piesei, Avea să fie perfectă. Ca și invitatul de mâine seară.

Romanul nu se concentrează exclusiv pe rezolvarea misterului, ci pe ceea ce se întâmplă cu personajele pe parcurs: cum se dezvăluie, cum se trădează, cum se justifică. Finalul nu funcționează ca o simplă închidere a intrigii, ci ca o oglindă incomodă pentru oricine, care rămâne cu mai multe întrebări decât răspunsuri clare.

FACEBOOK: Status: Mille feuilles. Nu vă repeziți ca proștii, că nu-i cremșnit pe care mamele voastre oricum habar n-aveau să-l facă, iar mizeria din cofetărie nici nu merită pomenită.

Personaje care nu cer simpatie, ci înțelegere

Unul dintre aspectele care mi-au plăcut cel mai mult la acest roman este modul în care sunt construite personajele. Ele nu sunt gândite pentru a câștiga simpatia cititorului, ci pentru a părea autentice, recognoscibile, uneori incomode. Mihaela Apetrei a introdus in “scenă” personaje fragmentate, marcate de contradicții interioare, care pot spune un lucru și pot simți cu totul altceva, care pot face rău fără a se considera, în mod necesar, oameni răi. Fiecare personaj vine cu un bagaj personal — traume, frustrări, nevoi sau frici — care nu justifică faptele comise, dar le face inteligibile. Cumva ajungem astfel să înțelegem mecanismele din spatele deciziilor, fără a fi împinși să le acceptăm sau să le scuzăm.

În acest context, în roman nu există un erou clasic, nu există un personaj care să funcționeze ca reper moral stabil și niciun investigator care să ne ghideze sau să ofere certitudini etice. Lipsa acestei busole este o alegere asumată, care mută responsabilitatea interpretării asupra celui care citește. Astfel că suntem obligați să navigăm singuri printr-un teritoriu moral instabil, în care granițele dintre vinovăție și nevinovăție, dintre intenție și consecință, sunt permanent negociate. Empatia nu se fixează niciodată definitiv; ea alunecă de la un personaj la altul, se retrage, revine, se fragmentează, iar acest proces face romanul mai tensionat și mai activ. Romanul nu îți spune ce să crezi, ci te obligă să-ți asumi propriile judecăți.

Dialogurile contribuie esențial la această dinamică. Ele nu au rolul de a explica sau de a clarifica, ci de a sugera, de a lăsa spații libere între replici. O mare parte din tensiunea romanului se construiește tocmai în aceste goluri: în lucrurile nespuse, în pauzele dintre replici, în formulările aparent banale care ascund sensuri mult mai profunde. Conversațiile nu sunt niciodată complet transparente, trebuie să citim printre rânduri, să fim atenți la nuanțe și la schimbările subtile de ton. Este genul de carte care te determină să revii asupra anumitor scene după ce ai aflat mai multe, doar pentru a observa detalii care, la prima lectură, păreau insignifiante, dar care capătă ulterior o greutate neașteptată.

Un roman care activează simțurile

Cină cu ficat și inimă este o carte extrem de senzorială. Nu doar prin descrieri, ci prin modul în care te face să reacționezi fizic: disconfort, repulsie, curiozitate, atracție. Mâncarea, mirosurile, texturile, corpurile — toate sunt prezente nu ca decor, ci ca parte activă a narațiunii. Noi nu suntem doar observatori distanți, ci participanți involuntari la experiență.

Cartea face o paralelă interesantă cu celebra serie alegorică Cele cinci simțuri realizată de Jan Brueghel cel Bătrân și Peter Paul Rubens. În acele picturi, fiecare simț este reprezentat printr-o acumulare aproape excesivă de obiecte, ființe și situații, creând o senzație de abundență care poate deveni copleșitoare. Exact acest tip de copleșire controlată apare și în acest roman.

Atunci când citești se activează vederea, gustul, dar și alte simțuri: intuiția, suspiciunea, neliniștea. Ficatul și inima devin, în acest sens, organe ale percepției morale, funcționează ca repere ale unei percepții morale instabile. Între ele se desfășoară drama personajelor prinse între dorința de a înțelege și nevoia de a judeca.

Cină cu ficat și inimă este genul de titlu care generează discuții. Nu este o carte unanim plăcută, dar este una memorabilă. Ridică întrebări despre limitele empatiei, despre responsabilitate, despre cât de mult suntem dispuși să vedem din ceilalți și din noi înșine. Este un roman care nu se epuizează la ultima pagină și care nu poate fi redus la un simplu „mi-a plăcut” sau „nu mi-a plăcut”.

Mihaela Apetrei propune un roman care nu flatează cititorul, ci îl provoacă. Iar într-un peisaj literar în care multe cărți încearcă să fie digerabile, această alegere devine, paradoxal, una curajoasă și necesară. Cină cu ficat și inimă nu este o cină festivă, ci una ritualică — un act de confruntare. Iar dacă accepți invitația de a citi cartea, este foarte probabil să pleci de la masă schimbat, chiar dacă nu pe deplin împăcat.

Acest articol conține butoane și link-uri către librării online. Încerc să găsesc de fiecare dată cel mai bun preț pentru cărțile recomandate pentru a vă da posibilitatea să vă alegeți cât mai multe cărți. Plasând o comandă prin accesarea link-urilor de pe blog, mă ajutați să continui să vă prezint recenzii la cărți de top, cărți bestseller sau cărți care m-au impresionat și vreau să le aduc în atenția voastră. Plasarea comenzii nu modifică prețul produselor.

Cumpără cartea