Viața e mai dreaptă decât moartea | Narine Abgarian

Narine Abgarian, autoarea care a cucerit cititorii prin sensibilitatea și profunzimea romanelor sale, revine cu Viața e mai dreaptă decât moartea, o carte care confirmă talentul său de a surprinde frumusețea și durerea existenței în mijlocul încercărilor vieții. Această lucrare nu este doar o simplă colecție de povestiri, ci un adevărat univers literar în care fiecare detaliu – de la sunetul cocoșului care vestește zorii zilei, până la aroma pâinii coapte sau a ceaiului de cimbru – devine o mărturie a supraviețuirii și a speranței.

Treizeci și una de povești se înlănțuie într-un oraș armean mic, Berd, aflat la granița cu Azerbaidjanul, imediat după războiul din anii ’90, și conturează viața oamenilor care, în ciuda pierderilor și traumei, își reiau firul existenței.

Viața și opera Narinei Abgarian se hrănesc din aceeași rădăcină comună: memoria orașului Berd, mic și aproape rural, unde copilăria ei s-a desfășurat în ritmul blând al vacilor scoase dimineața din curte și al vecinilor care își împărțeau pâinea și poveștile. Acea lume, însă, s-a schimbat brusc odată cu izbucnirea primului război din Karabah, când Berdul copilăriei s-a transformat într-un oraș militarizat.

Viața învinge mereu moartea, spunea bunica Tata. Eram mică, nu înţelegeam prea bine ce vrea să zică, ridicam din umeri şi oftam. Mi se părea că e un joc: oamenii mari trebuie să rostească vorbe plictisitoare şi neclare, iar copiii să le asculte fără să le pătrundă înţelesul. Apoi Tata n-a mai fost, și odată cu ea s-a sfârşit copilăria. Iar apoi au venit războiul şi multe lucruri pe care aş vrea să mi le pot şterge din amintire pentru totdeauna.

Narine Abgarian

Experiența aceasta personală, împletită cu tradițiile, obiceiurile și fragmentele de viață comunitară păstrate în memorie, se regăsește subtil în Viața e mai dreaptă decât moartea, unde personajele continuă să găsească alinare în cântece, glume, mâncăruri simple și legături de familie. În felul acesta, cartea nu este doar o narațiune despre suferință și război, ci și o mărturie a felului în care tradițiile și cultura locală devin repere de supraviețuire în mijlocul tragediei.

Durerea pierderii și frumusețea vieții cotidiene

Narine Abgarian reușește să surprindă simultan cruzimea pierderii celor dragi și micile bucurii ale vieții, acele momente aparent mărunte care permit speranței să renască. Chiar și într-un oraș afectat de război, soarele se ivește pe cerul arzător, iar oamenii continuă să trăiască în ciuda tuturor obstacolelor. Nu există durere mai mare sau mai mică: strigătul unui om care și-a pierdut familia are aceeași intensitate ca și al celui care și-a pierdut un prieten sau un copil. Prin intermediul acestor voci, sentimentul este unul universal, al suferinței, în timp ce viața, cu toate imperfecțiunile și cicatricile sale, continuă să curgă.

Dimineața de noiembrie a umblat prin sat ca o gospodină harnică, punând totul într-o ordine desăvârșită – n-aveai a te plânge de nimic. După ce a stins ultimele stele, a șters cu o cârpă moale bolta cerească și s-a convins cu satisfacție că deasupra totul e gata pentru a întâmpina soarele, s-a apucat numaidecât de vale: a netezit coroanele copacilor, ciufulite de vântul nopții, a trezit râurile de munte și a presărat din belșug roua pe drumuri, potolind praful tulburat.

Dimineața de noiembrie – răcoroasă și senină s-a aferat grăbită, pregătind lumea pentru o nouă zi, plăcută și binecuvântată. Cam pe când, cuprinzând cu o privire mulțumită frumusețea pe care o crease, ea s-a liniștit în sfârșit și s-a întins sub zidul capelei de piatră, să moțăie un pic înainte de răsăritul soarelui, Lapitonanț Manuș a deschis ochii.

Personajele feminine din Berd sunt poate cele mai impresionante din întreaga galerie de portrete: femei precum Nunik sau Manuș își duc existența cu o tărie remarcabilă, își cresc copiii și își păstrează demnitatea chiar și atunci când războiul le fură soții, copii sau liniștea zilelor obișnuite. Fiecare detaliu, de la modul în care se coace pâinea, până la gesturile de bunătate dintre vecini, devine o ancoră a supraviețuirii, unde viața, chiar mutilată de război, nu încetează să fie frumoasă.

În Viața e mai dreaptă decât moartea trauma colectivă nu este doar o poveste despre război, ci un mecanism care modelează întreaga comunitate: „Împreună au învățat totul din nou: să meargă, să zâmbească, să respire.” În Berd, dealurile și munții devin martori tăcuți ai acestor încercări, iar repetitivitatea povestirilor, adesea cu fraze care revin asemănător de la început până la sfârșit, amplifică sentimentul istoriei care se repetă, dar care nu poate fi ignorată. Durerea revine într-o ciclicitatea perfectă și puterea de adaptare a oamenilor este accentuată, deoarece, în ciuda tuturor pierderilor, învață să continue să trăiască.

Sunt lucruri care nu ți se șterg din memorie niciodată: chipurile părinților și ale copiilor, casa părintească, apusul pe Caspică și strada care ducea la bazar – am străbătut-o întreaga copilărie înainte și înapoi, tata vindea legume și mă tot alerga cu diferite treburi mărunte. Îmi amintesc moscheea veche cu un cuib mare de barză pe minaret; de fiecare dată când mullahul chema la rugăciune, barza se ițea la marginea cuibului și rămânea atentă pe tot parcursul slujbei, ca și cum ar fi stat de veghe.

Odată a zburat spre sud și nu s-a mai întors, toți am crezut că a murit pe drum, dar în iulie a venit totuși, slabă și bolnavă, a căzut pe pragul moscheii și și-a dat duhul, parcă-l văd și acum pe mullah cum o ducea în brațe ca pe o povară prețioasă, un vas de sticlă fragil, și pe obraji i se rostogoleau nestăvilit lacrimi de durere adevărată.

Folclor, tradiție și speranță într-o lume devastată

Un alt aspect remarcabil al romanului este prezența constantă a elementelor de folclor armean și a tradițiilor locale. De la preparatele culinare – bagardj sau dulceața de coarne – la obiceiurile de zi cu zi, toate contribuie la păstrarea identității culturale a comunității și la transmiterea unui mesaj de speranță. Această atenție la detaliu face ca fiecare povestire să fie palpabilă, să ne transporte direct în realitatea micuțului oraș, în viața oamenilor care își drămuiesc timpul și își organizează fiecare zi pentru a supraviețui. Chiar și în condițiile extreme ale unui oraș bombardat, unde casele sunt mutilate și drumurile blocate, oamenii continuă să adune miere, să coacă pâine și să țese covoare, găsind în aceste activități un sprijin al continuității.

Războiul, cu toate ororile sale, este omniprezent, dar Narine Abgarian nu-l prezintă doar ca o serie de acte de violență; el devine contextul în care se definesc legăturile interumane, se explorează natura umană și se testează limitele rezilienței. Oamenii din Berd învață să accepte realitatea fără a renunța la speranță. Umorul și căldura umană, trăsături definitorii ale poporului armean, sunt folosite ca arme împotriva disperării și ca mijloace de supraviețuire emoțională. În acest sens, observăm că Viața e mai dreaptă decât moartea este o lecție despre cum să trăiești cu demnitate, curaj și compasiune, chiar și în fața celor mai crunte circumstanțe.

Pe măsură ce citim, fiecare personaj capătă contur și profunzime. De la Ehizabet, a cărei casă este ținta continuă a soldaților, la Ninik, care își protejează mama și își suportă pierderile în tăcere, până la Armenuș, care își reclădește viața după abandon, fiecare experiență devine emblematică pentru întreaga comunitate. Personajele sunt construite cu o atenție extraordinară pentru detalii, reușind să transmită atât drama, cât și frumusețea micilor gesturi care mențin vie umanitatea în vremuri de criză.

Romanul nu este doar un document despre efectele războiului asupra oamenilor, ci și o celebrare a vieții și a puterii de a o continua. Sunt surprinse simultan vulnerabilitatea și tăria oamenilor, fragilitatea și frumusețea lumii cotidiene, care capătă sens și valoare în raport cu durerea colectivă și individuală. Viața, cu toate imperfecțiunile și cicatricile sale, rămâne mai dreaptă decât moartea, iar speranța, chiar și într-un loc devastat de conflict, poate fi păstrată prin mici gesturi de iubire, generozitate și umor.

Viața e mai dreaptă decât moartea se dovedește a fi un roman al supraviețuirii și al recunoștinței față de ceea ce mai rămâne, o carte care ne face să reflectăm asupra vulnerabilității și a puterii noastre interioare. Narine Abgarian reușește să ne apropie de un popor și o cultură pe care, poate, altfel nu le-am fi descoperit, dar mai ales ne învață că viața poate continua chiar și atunci când totul pare pierdut. Este un roman care răscolește, emoționează și inspiră, lăsându-ne nu doar imaginea unui oraș afectat de război, ci și sentimentul că fiecare clipă de existență are valoare și că umanitatea se manifestă în gesturile mărunte de solidaritate și iubire.

Acest articol conține butoane și link-uri către librării online. Încerc să găsesc de fiecare dată cel mai bun preț pentru cărțile recomandate pentru a vă da posibilitatea să vă alegeți cât mai multe cărți. Plasând o comandă prin accesarea link-urilor de pe blog, mă ajutați să continui să vă prezint recenzii la cărți de top, cărți bestseller sau cărți care m-au impresionat și vreau să le aduc în atenția voastră. Plasarea comenzii nu modifică prețul produselor.

Cumpără cartea