Cuprins
Zboară, buburuză, zboară! de Christine Nöstlinger este o poveste adevărată, relatată prin ochii unui copil de 9 ani, prin ochii autoarei, în vremuri neînchipuit de grele: Viena de la sfârșitul celui de-al doilea război mondial.
Christine Nöstlinger este o bine-cunoscută autoare austriacă de literatură pentru copii și adolescenți. A primit numeroase premii în cariera ei: Premiul Internațional Hans Christian Andersen, Premiul de Onoare al Librarilor din Austria, Premiul Memorial Astrid Lindgren. Cartea Zboară, buburuză, zboară! a fost nominalizată pentru Premiul de Literatură pentru Tineret și a primit premiul olandez pentru cărți de tineret „Condeiul de argint”.
Războiul prin ochii unui copil
Zboară, buburuză, gata!
La război se duse Tata…
Mama-i acas’ acu’
Dar țara scrum se făcu.
Așa își începe povestea Christine Nöstlinger, o poveste despre război, privită prin ochii unui copil care nu știa ce este un război, care a trăit cu războiul, care nu-și amintea ca “vreodată să nu fi fost război”.
Cum poate vedea un copil războiul dacă îl și trăiește în același timp? Cu mult umor, dar și cu tristețe. Copil fiind, autoarea povestește cu un soi de naivitate și optimism despre acele vremuri, într-un mod cu mult umor, dar și cu tristețe. Un război pe înțelesul copiilor și al adolescenților, prin propoziții simple și ușor de înțeles, cu titlurile capitolelor care sunt ca un rezumat din capitol (“Orga lui Stalin – Observatorul popular – Șoarecii – Păpușă fără cap”).
Dar de data aceasta puteam vedea bombele. Avioanele aruncau din pântecele lor atât de multe și așa de repede una după alta, că și când din fiecare avion ar fi atârnat câte un șirag de perle plumburii, sclipitoare. Și apoi șiragurile se rupeau, iar bombele picau șuierând. Erau foarte zgomotoase. Mai zgomotoase decât orice auzisem eu până atunci.
Trăind într-o casă afectată de bombardamente, într-un cartier din Viena, fetița povestește într-un mod haios viața din casă, dar și de pe strada ei, cu o bunică ce avea un meniu zilnic precis format în special din cartofi, cu bunicul ceasornicar care nu mai găsea cumpărători pentru piesele de ceas, cu vecini care mai de care mai ciudați sau normali, și cu o gaură imensă în tavan, care o înspăimânta, dar o și atrăgea în același timp.
La un moment dat, contesa nazistă Frau von Braun le propune să aibă grijă de casa ei din afara orașului, cât timp ea se refugiază în altă țară. În acest cartier, bătrânii naziști fugeau din casele lor de frica rușilor, în ultima perioadă a războiului.
Viața de copil în timpul războiului nu este marcată doar de tristețe. În casa contesei, tatăl, mama și cele două fete locuiesc împreună cu nora contesei, Christine. După ce un alt vecin părăsește casa și pleacă, copiii contesei cotrobăie prin curtea abandonată, apoi prin casă și pivniță, și găsesc multe conserve, conserve cu friptură de cerb, tocană de căprioară, pateu țărănesc de ficat de gâscă și alte diverse conserve de compot, tomate, fasole verde. Fără să stea pe gânduri, copiii înșfacă 2-3 cuverturi și încep să pună câte conserve puteau căra și să le ducă acasă. Iar scena ce urmează ulterior scoate la iveală drama oamenilor din război, chinuiți de foamete și de lipsuri, dar într-un mod tragi-comic.
– Toate astea le-am furat. […]
– În borcănelele astea e pate de ficat, a strigat Gerard, numai și numai pate de ficat cu bucățele de ficat de gâscă.[…]
– Friptură de cerb – a la grădinăreasă, 1944, a spus Mama.
– Pate de ficat cu limbă, pate de ficat cu slănină, a citit în șoaptă doamna von Braun.
Hildegard a arătat spre stradă și a spus:
– Le-am luat din casa Leinfellnerilor, din dulapul din bucătărie, Leinfellnerii s-au cărat!
În acel moment a izbucnit doamna von Braun în hohote de râs și Mama a început și ea să râdă și amândurora le șiroiau lacrimile pe obraz. […]
– Șnițel în sos Madeira, anul 1944, a spus ea, clătinând din cap. Și noi am înfulecat doar cartofi, cartofi și nimic altceva decât cartofi!
Eliberatorii ruși
Atunci când rușii se instalează în casă, fetița se împrietenește cu Cohn, un bucătar rus, mai uman decât ceilalți și mai iubitor. Fiind copil, nu se teme de soldați, nu cunoaște nimic din răutatea războiului, nu știe ce rău au făcut germanii în teritoriile cucerite, inclusiv în Rusia. Astfel că fetița îi privește altfel, nu se teme de ei.
Față de ceea ce vedem acum în războiul din Ucraina, rușii care au locuit în casa lor sunt creionați altfel. Sunt liniștiți, cu mici excepții cauzate de prea mult alcool, sunt umani. Totuși, sunt oameni care au calități bune și rele.
Maiorul instalat în casă își dă seama că tatăl Cristinei a fost soldat și, practic, dezertor. Rănile de la picioare sunt cauzate de gloanțe și schije din război. Dar nu-i face nimic, ci îl ajută, îi dă pansamente și tratament pentru problema de sănătate.
Încetul cu încetul, între cei din casă se dezvoltă o relație de prietenie, dar de fiecare dată când rușii beau, totul se transformă în ceva periculos.
Câteodată Christine este încăpățânată și naivă, destul de normal pentru o fată de vârsta ei, dar acest lucru îi aduce numai necazuri. Însă ea nu se teme de nimic, nu are de unde să știe ce este frica sau precauția.
Deodată s-a auzit un vuiet în aer. Tare și înfricoșător, așa cum nu mai auziserăm niciodată, iar deasupra brazilor de lângă gardul lui Wawra a apărut un avion. […] Era deasupra noastră, era peste tot și arunca o umbră îngrozitor de mare peste pajiște. Am rămas nemișcați.[…]
Puteam să văd înăuntru în avion. În avion se afla un bărbat. Un singur bărbat. Avea o șapcă maro din piele. […] Îmi spuneam în gând: “În avion se află un bărbat cu o șapcă maro din piele.” Tot mereu: “În avion se află un bărbat cu o șapcă maro din piele.” Îmi ziceam asta în gând, ca să-mi alung teama. Îmi făcea bine să mă gândesc. Mi-era teamă de avioane. Însă de bărbați cu șepci maro din piele nu-mi era teamă. Bărbații cu șepci maro din piele nu-mi făcuseră niciodată nimic.
Vă las pe voi să citiți ce se întâmplă mai departe și să vedeți diferențele între atitudinea rușilor din această biografie și cea din 20 de ani in Siberia.
Ecranizare Maikäfer flieg – Zboară buburuză zboară!
Cartea Zboară, buburuză, zboară! a fost ecranizată în 2016 și există și o continuare – Două săptămâni în mai – pe care mi-ar plăcea s-o citesc.
Acest articol conține butoane și link-uri către librării online. Am încercat să găsesc cel mai bun preț pentru cărțile recomandate pentru a vă da posibilitatea să vă alegeți cât mai multe cărți. Plasând o comandă prin accesarea link-urilor de pe blog, mă ajutați să continui să vă prezint recenzii la cărți de top, cărți bestseller sau cărți care m-au impresionat și vreau să le aduc în atenția voastră. Plasarea comenzii nu modifică prețul produselor.