Se numea Sarah | Tatiana de Rosnay

S-au scris multe cârti despre Holocaust si dramele evreilor, însă despre genocidul asupra copiilor nu am citit foarte multe. Se numea Sarah nu este o lucrare istorică iar personajele ei sunt fictive. Ne sunt prezentate evenimentele din 1942 în Franța sub regim nemțesc și marea razie de la Velodrome D’Hiver, 16 iulie, evenimente ce au avut loc în inima Parisului.

Marea razie

Sarah, o fetiță de 10 ani, împreună cu mama și tatăl ei sunt luați din casa lor de poliția franceză, după ce fuseseră obligați să-și coasă pe haine steaua galbenă, specifică evreilor. Erau veniți din Polonia și stabiliți în Paris. Cei doi copii erau născuți în Franța, cu cetățenie franceză, însă cu toate acestea sunt considerați tot evrei impuri.

Nu li se spune unde vor fi duși sau care este viitorul lor, iar fetița, din dragoste pentru frățiorul ei de numai 3 ani, îl încuie într-un dulap secret, locul lor preferat de joacă. Mizase pe faptul că tatăl lor ascuns îl va salva, însă văzând că soția și fiica lui sunt luate, și la strigătele sfâșietoare ale soției, iese din ascunzătoarea lui și li se alătură.

Aproape 2 zile sunt lăsați fără apă și mâncare pe Velodrome D’Hiver în condiții inumane, unii dintre ei cedând și sinucigându-se, iar mai apoi sunt urcați în trenuri pentru vite și transportați în lagărele din apropierea Parisului. Acolo sunt separați bărbații de femei și copii, iar mai apoi femeile sunt separate de copiii lor și trimise către Auschwitz. Departe de mamele lor și de căldura familiară, acești copii sunt lăsați să moară cu zilele suferind de dizenterie și păduchi.

Evadarea din lagărul copiilor

Împreună cu o fetiță pe nume Rachel, Sarah reușește să înduplece inima unui polițist pe care îl vedea în fiecare zi când se ducea la scoală, și evadează din acest lagăr. Pentru că sătenii erau speriați și fuseseră avertizați de consecințele găzduirii evreilor, aceștia refuză să le ajute pe fetițe și după ce au mers în mai multe sate, cele două găsesc o familie cu frica de Dumnezeu și sunt hrănite și deparazitate. Desi fusese rasă în cap, Sarah își păstrase frumusețea chipului și ochii ei albaștri. Bătrâna îi găsise păduchi chiar și în gene.

Jules si Genevieve Dufaure, doi bătrâni cu suflet de aur, reușesc să o scape pe Sarah după ce doctorul care fusese chemat să o salveze pe Rachel, îi deconspirase și îi pusese în primejdie. Sarah se ascunsese în pivnița lor, într-un sac de cartofi și desi era foarte speriată și nu mai putea să respire, reușește să nu scoată niciun sunet. Poliția pleacă, convinsă că fusese doar o rătăcire a bătrânilor și că nu există alți prizonieri, lăsându-i pe aceștia foarte îngrijorați.

A doua zi Sarah le spune că vrea să plece să-și salveze frățiorul, pe Michel, care era închis de ceva timp la locul lor secret. Bătrânii încearcă să o convingă să nu plece și după ce își ia la revedere de la ei, îi vede pe aceștia pregătiți să o însoțească în călătoria ei la Paris. După ce reușesc să treacă de poliția din gară, prin dibăcia lui Sarah, cei trei se urcă în vagon și dau peste altă patrulă care o confundă pe Sarah cu un băiețel francez, din cauza tunsurii sale și a ochilor albaștri, însă este salvată de această înfățișare.

– Aveți un nepot arătos, rânji ofițerul, frecând cu palma lui imensă părul scurt al lui Sarah. Ochi albaștri, păr blond, la fel ca toți copiii de acasă, nu?

Ajunși în Paris, poliția feroviară le cere actele și după ce le pun în plic bani pentru a cumpăra identitatea copilului, cei trei reușesc să ajungă la destinație. Au ajuns repede pe strada Saintonge, nr.26, în apartamentul care era acum locuit de o altă familie, de origine franceză. Sarah a dat peste copilul care i-a răspuns la ușă, și năvălind în camera cu dulapul secret, scoate cheia din buzunar și îl deschide. Din păcate ceea ce a descoperit acolo a făcut-o să se prăbușească. Frățiorul ei nu reușise să se salveze în aceste 2 săptămâni cu o sticla de apă.

În fundul dulapului zări un ghemotoc mic și nemișcat, un trup încovrigat, apoi chipul micuț și iubit, acum înnegrit, de nerecunoscut. Se prăbuși din nou în genunchi și începu să urle din toate puterile, urla după mama ei, după tatăl ei, după Michel.

Investigație despre drama evreilor

In anul 2002, Julia Jarmond, o americancă stabilită și căsătorită la Paris, jurnalistă la Seine scenes, pornește o investigație pentru a scrie un articol despre drama evreilor din 1942. Cu cât cercetează mai adânc cu atât găsește mai multe secrete ale familiei din care face parte. Se pare că familia Tezac, familia soțului ei, era familia care îi luase locul familiei de evrei Starzynski.

Desi ținuseră secretă toată povestea despre drama acestei familii timp de 60 de ani, Julia reușește să-l facă pe socrul ei să vorbească și să descopere mai multe date despre existența acestei fetițe. După ce fetița plecase din apartament și suferise drama pierderii fratelui său și a părinților, capul familiei Andre Tezac îi plătise timp de zece ani lunar o sumă de bani. Voia cumva să se revanșeze pentru că le luaseră locul în apartament și fetița suferise atât de mult să-l vadă pe frățiorul ei mort.

Familia Dufaure o adoptase pe Sarah și îi dăduse numele lor. Sarah nu a mai vorbit niciodată despre drama ei și se evidenția prin maturitatea ei de ceilalți copii de aceeași vârstă cu ea.

Știu că nu o să uite niciodată. În spatele acelor obraji trandafirii și al zâmbetului, există o asprime. Nu va fi niciodată un copil normal de paisprezece ani. E ca o femeie, o femeie plină de amărăciune. Uneori mi se pare că e mai bătrână ca mine. Niciodată nu vorbește despre familia ei, despre fratele ei. Dar știu că îi poartă în permanență cu ea.

GENEVIEVE DUFAURE

Copleșită de aceste evenimente, Julia află că este și însărcinată, iar soțul ei, trecând prin criza bărbatului la cincizeci de ani, refuză să mai crească încă un copil și o amenință că va divorța de ea dacă nu va face un avort. Pentru că văzuse cât de mult contează viața unui copil și genocidul care avusese loc în 1942, Julia alege copilul și astfel căsătoria ei intră în derivă.

Julia descoperă că Sarah se căsătorise în America cu un yancheu în anul 1952. Le trimisese vești despre viața ei familiei adoptive însă după 1955 aceasta încetase să le mai trimită vreo veste. Desi au încercat să ia legătură cu ea, familia Dufaure nu a reușit, și au fost foarte supărați până când au murit în anii ’60.

Mergând în State, în timpul vacanței fiicei ei, Julia descoperă că Sarah murise în anul 1972, la patruzeci de ani, din cauza unui accident de mașină. Lăsase în urma ei un copil de 12 ani, pe nume William care, ca și mama sa, emigrase în Italia unde se căsătorise și avea două fetițe.

Julia îl întâlnește pe acesta în Italia și descoperă că Sarah nu-i spusese niciodată soțului său, copilului ei despre povestea ei dramatică. Fiul său este devastat la aflarea acestei vești.

– O să fiu foarte clar. Nu vreau să te mai vad. Nu vreau să mai vorbesc niciodată despre asta. Te rog să nu mă suni.

Tine-ți “toată povestea” pentru tine.

William

Prin călătoriile sale în America și Italia, Julia își pusese în pericol sarcina și aproape era să-și piardă copilul după întâlnirea cu William care o lăsase fără cuvinte. Timp de mai multe luni a fost nevoită să stea în pat pentru a nu pierde sarcina.

Pentru că viața i se schimbase, William a venit în toamnă să o caute pe Julia și să afle tot adevărul despre mama lui. A adus cu el un carnet și o cheie, cheia de la dulapul în care fusese ascuns frățiorul ei Michel. A descoperit, împreună cu Julia, că accidentul de mașină nu fusese de fapt un accident, ci mama ei s-a sinucis când a intrat într-un pom.

Un copil și un soț nu sunt de ajuns.

Viață asta este prea greu de suportat pentru mine. Mă uit la cheie și mi-e dor de tine și de trecut. De zilele simple, nevinovate, de dinainte de război. Știu că rănile mele nu se vor vindeca niciodată. Sper că fiul meu mă va ierta. El nu va ști niciodată. Nimeni nu va ști niciodată.

Sarah

După ce divorțează și naște, Julia se întoarce în New York cu fetița ei cea mare Zoe și cu fetița nou născută. Primește un job de corespondent al revistei din Franța și astfel începe o nouă viață.

William, băiatul Sahrei, se stabilise și el în New York după ce divorțase de soția lui italiancă. Căutând pe internet evoluția profesională a Juliei află că aceasta a revenit în State și o sună pentru a se întâlni. Întâlnirea celor doi este emoționantă, deoarece William află că numele fetiței este Sarah, numele mamei lui.

I-am luat măna și am strâns-o cu putere. Nu suportam să-l mai privesc, așa că am închis ochii și mi-am pus obrazul în palma lui. Am plâns împreună cu el. I-am simțit degetele udându-se de lacrimile mele, dar nu i-am dat drumul la mâna. Am rămas acolo multă vreme, (…) până când ochii noștri s-au putut întâlni, fără lacrimi.

Desi sfârșitul romanului Se numea Sarah nu ne spune nimic despre relația celor doi, rămâne să ne imaginam că “au trăit fericiți până la adânci bătrânețe”.

Cumpără cartea Se numea Sarah